Sfârşitul nu-i aici

Din totdeauna v-am incurajat sa ne scrieti. Daca aveti ceva de spus, sau daca vreti sa scrieti despre o seara FolkFrate, scrieti-ne un mail pe adresa folkfratearondgmailpunctcom si il vom lua in seama. Azi am gasit un mail care avea titlul "Sfarsitul nu-i aici" si era semnat Gabi. Continea textul si pozele urmatoare:

E declarat şi asumat, se ştie şi am şi scris despre asta: sunt dependentă de serile FolkFrate! în Iron City. De-acum un an şi ceva, când am descoperit serile FolkFrate! în Oraşul de oţel, miercurea sunt acolo. Dacă se întâmplă să nu fiu, am o stare de neastâmpăr şi simt că pierd ceva foarte special. Prietenii mei ştiu: orice-ar fi, miercurea de la 21.43 am program.

Lunea mi-e o zi antipatică, marţea e aşa şi-aşa, dar deja mai bine, că ştiu că vine miercuri. Marţea asta n-a fost bine. Nu ştiu dacă a fost din cauza proverbialelor 3 ceasuri rele, dar pe seară am rămas blocată în faţa monitorului: pe blogul FolkFrate! se anunţa că Iron City s-a închis. Mărturisesc, am plâns. După care au intrat în joc mecanismele de apărare: la început m-am gândit că e vreo glumă proastă, apoi am intrat în faza de negare: am zis că nu se poate, că e imposibil. Cum să se închidă locul unde am petrecut atâtea nopţi de miercuri, vineri şi sâmbătă? Am avut săptămâni când am mers aşa mult acolo, încât la un moment dat am postat pe Facebook că Iron e „my second home”.

Era subînţeles că nici FolkFrate! nu se va mai ţine. Am intrat în panică. Dar n-am sunat pe nimeni, pentru că încă nu credeam şi nici nu voiam să cred. Mi-a fost clar că ce trebuie să fac e să aştept să se facă miercuri seară, ca să merg să văd cu ochii mei ce se întâmplă în Iron. Miercuri pe la prânz Bianca şi Vali au anunţat pe Facebook că nu se poate pune lacăt unei stări, şi că ne adunăm în Iron la ora obişnuită. M-am simţit uşurată: suntem mai mulţi.

Pe la 19 m-am întâlnit cu o prietenă, iar când ne-am despărţit şi m-a întrebat unde merg, i-am spus foarte firesc: “ca de obicei, la FolkFrate! S-a închis clubul unde se ţine, dar mă duc”.

„Păi dacă s-a închis, unde te duci?”

„ Nu contează, eu merg în Iron, vreau să protestez paşic, nu se poate să se-nchidă.”

Se-nchisese. A fost cel mai straniu sentiment, să fac dreapta după Salt şi să n-aud voci şi chitară. Uşa era mută şi încuiată. M-am încăpăţânat să trag puţin de ea, după care am acceptat evidenţa. Totuşi, peste 20 de minute, la 10 fix, în faţă la Iron erau 20-25 de oameni cu priviri triste, dar bucuroşi că ne reîntâlneam şi că FolkFrate! ne adunase iar pe toţi.

FolkFraţii găsiseră un alt loc unde să stăm şi să poată cânta, dar era doar un loc, nu era locul nostru și nici nu era o stare. Ne-am aşezat, plutea o senzaţie ciudată în aer, de loc străin, de tristeţe, de întrebări despre ce-o să se întâmple cu FolkFrate! şi cu Iron City, dar şi de bucurie că eram toţi acolo şi că puteam să ascultăm, să cântăm şi să fim împreună. Johnny ne-a urat, ca de obicei, bun venit, Mysha era emoşionat, lui Teddy îi lipsea basul.

Şi au cântat la rece, ca la cabană. Când Mysha a luat-o pe Alma şi a început primele acorduri de la „Sfârşitul nu-i aici”, am ştiut că aşa e. M-am uitat în jur şi am văzut oameni frumoşi care ascultau cuminţi şi atenţi, cântau şi sperau cu tot sufletul în adevărul versurilor. În stânga şi în faţa mea: Mysha, Johnny şi Teddy care au cântat piesa mult mai serioşi ca alte dăţi, frumos şi cu emoţie.

Când s-a terminat piesa şi aplaudam, m-am gândit că tot amestecul ăla de sentimente care ne face să revenim miercuri de miercuri în Iron, să stăm ore întregi să ascultăm, şi să ne zâmbim unii altora aşa de firesc, chiar dacă uneori printre lacrimi, nu se poate pierde. Şi nu se va pierde, atâta timp cât există mereu câţiva nebuni care să se-ncăpăţâneze să creadă până-n pânzele albe în ceea ce iubesc.

După 2 zile: aseară, joi, Iron era deschis. Niciodată nu m-am bucurat atât de mult să apăs o clanţă şi să deschid o uşă.

Dar o să mă bucur le fel de tare miercurea viitoare. Şi, sper, câteva mii de miercuri de-acum înainte.

Gabi