Alternativ

Oameni buni... Am primit pe mail o cronica alternativa, a carei autoare se scuza spunand ca povesteste mai mult despre atmosfera si despre trairi personale deci nu e chiar o cronica. Cum noi suntem foarte deschisi si primim cronici alternative si de imprumut, va lasam pe voi sa comentati aceste trairi. Ah, si nu uitati, cronicile alternative sunt binevenite la folkfratearondgmailpunctcom.

Mysha.

"E bine în sens opus

Bate vântul și-mi răsucește zulufii în toate părțile, și pentru prima oară pe anul ăsta, pentru că am lăsat două ferestre și ușa de la balcon deschise, când intru în casă îmi miroase-a iarnă. E miercuri seară, de-abia am trecut pragul casei și mă mănâncă tălpile să plec, așa că plec. Miercurea trecută, deși nu voiam, pe la 9.30 veneam acasă și-mi impusesem să stau în casă. Orice-o fi însemnând și acasă...

Azi merg în celălalt sens, merg în sens opus și de-abia aștept s-ajung...

Am descoperit locul ăsta împreună cu cineva, dar el a ales o altă cărare și e mai bine așa.

Nu știu cum un bilet de tren folosit, o frunză, un șervețel, o floare trecută-n lumea celor drepți de-acum 7 ani sau orice alt nimic pot să-ți devină dragi, dar mie mi se-ntâmplă...

Așa mi s-a întâmplat și cu subsolul ăsta și habar n-am de ce: e negru și-ntunecat, are iz de nopți transformate-n scrum, e veșnic plin și înghesuit, și dacă știi să te uiți, vezi cum se plimbă prin colțuri singurătăți și melancolii de fum.

Și totuși...aici cărămizile negre și reci se lipesc de mine, și cred c-ar vrea să-mi țină un pic de cald. Știu că vor să-mi țină de cald...Ceața de fum din aer îmi coboară ca un văl moale peste ochi și-mi acoperă privirea, să nu mai pot vedea de jur împrejurul capului meu, să nu mă mai întreb atâta... Gândurile se scurtcircuitează, pentru că oricum sistemul e suprasolicitat de la atâta simțit. Am pielea de găină câteva ore-n șir, îmi simt inima bătând în fiecare centimentru al corpului, și câteodată le simt pe-ale celorlalți...La un moment dat o simțeam și pe-a lui...Sau poate doar mi s-a părut...Sau poate a fost o secundă de întâlnire, în punctul din care am luat-o în sensuri opuse...

Aici am febră, febră de rău - de rău de lumea aia, de afară. Am febră de dor – dor de munți, de vânt, de ploaie, de zăpadă pe gene, broderie fină de gheață în păr și de lună plină în ochi; ard de dor de tot ce-am iubit, de ce iubesc, dor de ce voi iubi cândva. Ard de dorul dorului de iubire...

Nu știu cum de se poate trăi așa, poate de fapt nici nu trăiesc în momentele-astea, poate doar mor sau mă pregătesc să mor...Sau poate mor în rest, când sunt afară, iar aici înviu, nu știu.

Știu doar că aici mă simt, simt, simt totul. Și aici mă bucur și mă doare. Culmea, câteodată mă bucur că mă doare! Oricum, simțitul și trăitul n-ar trebui să doară așa mult, nu tot timpul, și bucuria n-ar trebui să piște ochii așa...

Dar totul se răscolește și se-ntoarce cu dosu-n sus aici - între cărămizile negre, în subsolul unde mi-a rămas o părticică din suflet și unde aș vrea să mă pot întoarce în fiecare miercuri, pentru că mi-e atât de dor de ea și mă bucur ca un copil de fiecare dată când ne regăsim.

Stau pe cel mai comod, prețios, drag și vânat scaun din lume: lada roșie de bere, sau în colțul din stânga, unde mă fac una cu peretele. O fi el rece și negru, dar mă vrea și e dispus să-mi usuce lacrimile cu atingerea lui înghețată.

Lumea se strânge până când devine numai un culoar strâmt - între mine, cele două chitare și cei trei oameni care sunt pe scenă. Dacă el n-ar fi fost mai negru și mai rece ca peretele înghețat, aș fi putut să dau la schimb câteva nopți dintr-astea pentru o viață întreagă, sau pentru o eternitate. Aș fi putut să trăiesc sau să mor așa o eternitate, chiar nu mi-ar mai fi păsat de semantică și de nimic, nu mi-ar mai fi trebuit nimic... Oricum, acum nu mai contează, oferta a picat.

Prin culoarul ăla primesc luminițe, scântei sau focuri întregi, primesc o lume de emoție și o paletă de sentimente și senzații largă cât viața.

El din mijloc, deși azi e și el puțin răvășit, își atârnă chitara la gât de-un curcubeu, are luminițe nebune și frumoase în ochi și are o voce care, sunt convinsă, ar putea trezi și morții din somn. E drept, doar pe cei care se vor treziți, unii pur și simplu nu vor, nu se lasă...De fapt, el și ei (Cristina cea cu steluțe lipite de urechi și de priviri, Teddy cu degetele vrăjite și Johnnie cu jocul în ochi și cu săgețile veșnic pregătite) nici nu cântă cu vocea, ci cu sufletul.

Prin culoarul ăla strâmt se-ntâmplă un dialog din ochi care n-ar putea fi niciodată redat în cuvinte. Pur și simplu cuvintele s-ar ofili și ar cădea imediat ce-ar părăsi buzele. Așa că totul rămâne așa – doar cu note, acorduri, buze, cântec și ochi luminoși.

Azi, ca de obicei, sunt prinsă între zâmbet și lacrimă, ca-ntr-un fel de purgatoriu, și mi se plimbă în continuu prin vene frânturi: „tu, Iliadă, eu Odisee”... „pe un peron vechi de gară”... „rătăcind pe-același drum, în sens opus”...

Dar e-atât de bine...

Anamaria Gabriela"