În intersecţie cu Alina Zaharia şi trupa Cantos

Foto: Radu Dumitrescu şi Cristina Andrieş

La ce s-ar putea pricepe mai bine un bar numit "Crossroads" decât la a face să se intersecteze drumuri care merg în aceeaşi direcţie, dar în sensuri diferite?

Deşi programat să înceapă la ora opt şi jumătate, concertul s-a lăsat aşteptat un pic mai mult, dar nimeni n-a părut să se fi supărat. După o leneveală moale, hrănită cu muzica ideală în context, Alina Zaharia şi trupa Cantos (mai exact, Codruţa şi Mihai Lojewski) ne-au cântat şi ne-au încântat ameţitor până la ora 12 fără un sfert, conform sărbătoritei serii.

La 12 bătute fix, muzica s-a întrerupt şi, ca prin vrajă (nu vă gândiţi la Cenuşăreasa), în bar a început să răsune un "La mulţi ani!" mai cu suflet pe aici, mai falsat în mod intenţionat pe colo, atât cât să-i amintim Alinei că n-am uitat de ziua ei. Apropo, Alina: "Cum e la 18 ani?" :)

Dar nu vă faceţi griji, în realizarea acestui eveniment nici un dovleac nu a fost transformat în caleaşcă, nici o zână-naşă nu a fost suprasolicitată, pentru că cei de pe scenă aveau deja tot le ce trebuia pentru a cuceri rapid publicul, şi nici un pantof nu a fost pierdut pe scările pe care am fugit în drum spre casă.

Ţin minte, totuşi, că la un moment dat am pierdut-o pe Alina. Într-o notă dulce de poezie, strecurată printre comentariile lui Johnnie (care mai-mai că şi-ar fi însuşit rolul de miercuri seara), ea ne cântase poveşti despre un "Gând rebel", apoi ne şoptise o "Incantaţie" legată de un "Cântec pentru el" şi, nu în ultimul rând, ne pusese să ghicim (da, domnule, la 12 noaptea să cauţi "Alchimia cuvântului"...) ce anume ar putea fi descris ca "Verde obraznic, negru de plastic". Deşi ne amăgise preţ de o oră şi ceva cu vocea ei caldă, noi am fi vrut să o auzim mai mult... (Acum, fie vorba între noi, mi-a şoptit o vrăbiuţă că ne vom întâlni cu ea şi la Folk, frate! în curând.)

După fuga sărbătoritei, trupa Cantos s-a oprit şi ea în mijlocul intersecţiei, pe trecerea de pietoni amplasată în mijlocul barului, pentru a continua seara pe acelaşi ton moale de lirism vocalo-instrumental. Trebuie să recunosc faptul că, înainte de ieri, nu auzisem decât două-trei melodii de-ale lor. Şi mai trebuie să mărturisesc faptul că mi-a fost foarte greu să ies de sub influenţa sunetelor pe care Codruţa le scotea din flautul iniţial timid, dar care, spre sfârşit, a devenit surprinzător de feminin şi pasional. Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât, pe măsură ce cânta, am regăsit în interpretarea lui Mihai accente putenice ale vocii lui Valeriu Sterian. Dacă nu mă credeţi pe cuvânt şi dacă nu aţi făcut asta până acum, daţi un click mic pe numele trupei, în prima parte a cronicii.

Despre seara de ieri v-aş scrie pagini întregi, însă atmosfera de acolo a reuşit să mă ţină captivă în bar până devreme (dimineaţa devreme, pentru clasa muncitoare), aşa că acum sunt atât de obosită încât mai că "aş ţine cuvântul în palmă" şi i-aş spune că-l las "să se spargă în litere mici / Să cadă, să-şi frângă prima silabă,/ Să zacă pe buze în cioburi de litere mici" - asta ca să o citez pe Alina şi, tot cu această ocazie, să le răsucesc puţin cuţitul în rană celor care nu au ajuns la cântare. Aşa că, data viitoare, luaţi-vă de mână şi hai să facem hora mare!

V-a ţinut din treabă, povestind în timpul programului de serviciu, Cristina Andrieş.


P.S. Cât de curând vor apărea pe site şi fotografii făcute aseară. Pe cuvântul meu de cercetaş!